Faptul că nu m-am oprit e în primul rând datorită comentariilor obraznice cu care continuă să revină aceată persoană pe blogul meu.

E incredibil. Unii fac o nefăcută – să nu uităm totuşi minutele în şir în care perorau pe un ton de-a dreptul insuportabil, răutăţile pe care le înşirau – apoi neagă cu seninătate că au făcut lucrul ăsta şi tu, care atunci îi priveai oripilată, îi mai şi aprobi. Apoi, deşi li se repetă – şi pe situl luciei, nu doar de mine, ci de nume serioase – că au procedat aiurea, continuă să atace. Să denigreze. Să-mi invadeze blogul cu comentarii în acelaşi stil. Nu vezi că ei au dreptul de a agresa la infinit, iar dacă te aperi, tot tu eşti de vină, că îţi permiţi?

OK, nu au ajuns până la huiduit, e adevărat… dar sincer, cât le-a lipsit?

E decizia ta şi numai a ta dacă vrei să cultivi aceste prietenii… dar există riscul să îţi transforme Cafeneaua în ceea ce a fost data trecută – în numele libertăţii lor de exprimare. Calitatea de invitat va deveni una cu punerea la zid. Un stres. În loc să te bucuri de întâlnirea cu cititorii, o să te întâlneşti cu nişte “intelectuali valoroşi”, pregătiţi să dea cu tine de pământ. Nu ştiu câte persoane publice vor accepta să-şi terfelească imaginea în acest fel. Asta vrei?

Părerea mea e că ai avut mare noroc că Breban însuşi nu a dat importanţă lucrurilor. În alte ţări, un invitat astfel agresat şi jignit ar fi dat în judecată organizatorii pe loc.

Din punctul meu de vedere, faptul e deja consumat. Iar dacă tu îţi uiţi furia din timpul intervenţiei lor şi le cânţi în strună… e opţiunea ta personală. Eu promit să nu mai pomenesc nimic de asta, câtă vreme sunt lăsată în pace. Dacă se revine cu jigniri şi răutăţi, nu am cum să stau impasibilă. Sorry.